Acum 5 ani, pe 30 octombrie, in jur de 10 pm, primeam cel mai infricosator telefon din viata mea…”A luat foc aici! Nu stiu daca sunt ars! Nu stiu daca am par in cap! E nasol! Au murit si mor oameni! Vino sa ma iei de aici!”.
Am plecat val vartej, am dat 20 de telefoane catre toti prietenii nostri, am sunat-o pe mama, l-am luat pe vara-miu din drum pentru ca eram impietrita de spaima si m-am dus la Colectiv.
Trebuia sa fiu acolo…In club, la concert…Am zis pas cu 4 ore inainte pentru ca eram rupta de oboseala dupa o saptamana full de filmari si discutii si nu imi ardea de niciun concert. Stiam ca merg multi de la birou. Era o lista de vreo 8 oameni din gasca noastra.
De mana cu vara-miu am trecut printre masini, am trecut pe langa ambulante si pompieri si am ajuns in piateta din fata fostului magazin Pionierul. Haos. Parca era o scena de film. Totul era blocat in zona. Lume peste tot. Masini peste tot. Fum.
In stanga la 2 metri de noi, un pompier resuscita un baiat. In dreapta, altii ca noi veniti sa isi ia de acolo prietenii, fratii, surorile, sa dea o mana de ajutor sau o gura de apa…
Era inspaimantator si il strangeam de mana pe vara-miu rau, cu mana cealalta sunam sa vad unde ne sunt prietenii. Din multime au aparut 2 dintre ai nostri – unul era intreg dar in stare de soc, altul lovit la picior.
“Nu stim unde e Teo! A luat-o salvarea!”
“Si pe Max l-a luat salvarea!”
“E si Mumu pe undeva. L-am vazut iesind si mi-a facut semn ca e ok.”
Ok…Ce poate sa insemne ok cand treci prin flacarile iadului??? E ok ca esti intr-o bucata??? E ok ca inca respiri??? E ok ca n-ai ajuns inca la spital???
Pentru ca M. era “doar” lovit la picior si nu era caz de ambulanta, l-am dus noi cu masina vreo 2 strazi mai incolo, la prima farmacie, i-am spalat rana cu apa oxigenata si l-am pansat.
Ne-am petrecut noaptea la Floreasca, unde ii aduceau pe banda rulanta cu ambulantele rand pe rand pe marea majoritate.
Ce a urmat, stiti deja…Iadul a continuat si in zilele urmatoare, si in saptamanile si lunile urmatoare…
Marea majoritate aflau de la stiri seara, cum ca in timpul zilei 2, 3, 4, 5 pe zi se stinsesera…Noi aflam mai devreme din redactia de stiri…Era o dementa care te tinea in priza si te facea sa innebunesti de durere. Sa strigi! Sa urli! Sa te revolti! Asteptam toti vesti despre ai nostri care erau in spital si nu stiam daca o sa-i mai vedem la fata sau o sa ajungem sa scriem despre ei…
Ne-am inchis in casa cateva zile si nu mai suportam sa citim, auzim, vedem sau sa raspundem la nimic legat de subiect! Nu mai puteam! Era prea mult! Multa durere si multi cei care trageau de noi sa povestim ce s-a intamplat, sa dam o declaratie, sa zicem ceva…Am scris pe blog si am facut un apel la decenta. Nu pentru mine ca eu eram fix zero pe langa cei direct implicati in poveste, ci pentru rudele si prietenii celor care se stingeau sau sufereau in spital si la durerea carora se adauga tot haosul mediatic.
Era o nebunie generala! Este in continuare o nebunie ca inca nu avem vinovati pentru Colectiv!
Nu mi se pare ca ne-am vindecat…Niciunii. Si nu mi se pare ca ne vom vindeca vreodata…
Si nu stiu cum va simtiti voi, dar pe mine gandul, cuvantul Colectiv, ideea ca in fiecare an ii comemoram pe cei care trebuiau sa fie aici, cu noi – ma rupe in bucati si ma arunca in marele gol al neputintei…si al durerii…
Mi-e dor de Teo!
